Planta perena, apartinand familiei Ranunculaceae, bujorul este considerat “regele gradinilor”, datorita frumusetii florilor sale si a parfumului deosebit al acestora. Se pare ca acest arbust ornamental isi are originea in Asia, de unde s-a raspandit in Europa si America, fiind cultivat de mai bine de 3000 de ani. Chinezii, cei care l-au cultivat primii, il numeau “sho yo”, in traducere “cel mai frumos”, dezvoltand un adevarat cult al bujorului, care era amintit in poezii, legende si povesti si care denumea chiar una dintre lunile anului in calendarul chinezesc (luna aprilie). In Japonia planta a fost adusa de catre misionarii budisti si asociata cu bogatia, fiind cultivata initial numai de catre reprezentantii elitei sociale.
Bujorul se regaseste si in mitologia greaca, sub denumirea stiintifica de Paeonia, nume preluat de la Paeon – vraciul care i-a vindecat pe Ares si pe Hades, atragand asupra sa mania zeilor. Legenda spune ca pentru a se salva de razbunarea lor, Paeon s-a transformat intr-o floare – aceeasi pe care a folosit-o pentru a-i vindeca pe cei doi zei: bujorul.


Dincolo de legende si povesti, bujorul este recunoscut pentru actiunile sale terapeutice: radacinile, petalele si semintele contin principii active pentru om si mamifere; radacinile sunt antispastice, semintele sunt purgative si emetice, iar petalele, preparate sub forma de infuzie, au un puternic efect antispastic, calmand tusea si durerile pulmonare.
Ca aspect, bujorul se prezinta sub forma unei tufe bogate de 60-85 cm inaltime, cu o radacina carnoasa, tuberizata; cu frunze lucioase, de un verde inchis, multe si mari, adanc sectate sau penat-lobate; cu tijele florifere inalte si drepte, care poarta flori solitare rosii, albe, roz visinii, coral si chiar galben. Fructele sunt folicule. Exista numeroase varietati de bujor, care se diferentiaza intre ele prin culoarea petalelor, inflorire, lungimea axului floral etc.
In scopuri ornamentale sunt cultivate indeosebi varietatile speciilor de origine chineza: Paeonia lactiflora, Paeonia peregrine etc. In tara noastra intalnim varietatea Paeonia peregrina var. romanica, cunoscuta si sub denumirea de bujor de padure – specie spontana, endemica, protejata prin lege
Bujorul este o planta rezistenta, cu viata lunga, avand perioada de inflorire din primavara pana la inceputul verii. Are nevoie de soare cel putin 6 ore pe zi pentru a inflori si a se dezvolta corespunzator. Solul trebuie sa fie bogat si afanat, iar in perioadele secetoase are nevoie de o udare profunda. Se inmulteste prin divizarea tufei, inmultirea prin seminte fiind anevoioasa.

Planta este o graminee perena, rizomatoasa, care prezinta tulpini lemnoase noduroase. Frunzele sunt lanceolate si ascutite la varf, asemanatoare frunzelor de palmieri. Pentru cultivare in ghivece se utilizeaza specii pitice de bambus, care ating 30-40 cm inaltime. Din aceasta grupa face parte specia Bambus fortunei vittalis, cu frunze albe pestrite. Pentru cultura in vase mari se folosesc speciile Bambus arudinaceae, Bambus nigra sau Bambus simonii
Plantele au nevoie de lumina, temperatura constanta si udare corespunzatoare in perioada de vegetatie. Pentru a crea umiditate atmosferica, se pulverizeaza apa pe frunze, de cel putin doua ori pe saptamana in timpul iernii, la o temperatura de 10 grade Celsius , iar vara zilnic.


Se recomanda aerisiri frcvente, astfel frunzele vor fi sanatoase si nu vor ingalbeni.
Inmultirea plantei se efectueaza prin divizarea rizomilor.
Transplantarea in ghivece mai mari, de 25 de cm diametru se face primavara, intr-un amestec de pamant de gradina, turba, mranita si nisip. Se pot adauga si ingrasaminte minerale granulate.
Pentru a stimula ramificarea si aparitia de noi tulpini, se recomanda taierea tulpinilor uscate si deteriorate.

Amaryllis este un gen de plante monotipic, cunoscut si sub denumirea de crinul de iarna sau crinul rosu. Singura specie, Amaryllis belladonna este originara din Africa de Sud, mai exact din regiunea pietroasa din sud-vest, in apropiere de orasul Cape. Deseori este confundata ci Hippeastrum (Steaua Cavalerului), o floare cu bulbi foarte cautata in perioada iernii, datorita abilitatii sale de a inflori in interior.
Crinul Amaryllis este o planta cu bulbi mari si rotunzi, fiecare bulb avand o dimensiune de 5-10 cm in diametru. Acestia au mai multe straturi din care pornesc frunzele ascutite, verzi, lungi de aprox. 30-50 cm si groase de 2-3 cm., dispuse pe doua randuri. Frunzele apar toamna sau primavara devreme – in regiunile mai reci si se usuca si cad la sfarsitul primaverii, cand bulbii intra in stare de repaus.


Vara tarziu, fiecare bulb produce unul sau doi pedunculi lipsiti de frunze, avand in varf un manunchi de 2-12 flori, in forma de palnie. Fiecare floare are un diametru de 6-10 cm si dispune de 6 tepale (trei sepale externe, trei petale interne, toate prezentand elemente comune). Culoarea obisnuita a florilor este alba, acestea prezentand ramificatii rosu-aprins. Totusi, culorile naturale de roz sau purpuriu sunt cel mai des intalnite la aceste plante. Denumirea populara “crinul de iarna” provine de la modalitatea de inflorire – in momentul in care isi pierde frunzele.
Multi dintre bulbii vanduti drept Amaryllis si descrisi ca fiind “gata de inflorit pentru vacante” apartineau de drept genului Hippeastrum, in ciuda etichetarii lor drept Amaryllis de catre comercianti si cultivatori. Pentru a mari confuzia, cativa dintre bulbii care au acelasi proces de crestere si pattern de inflorire, poarta, de asemenea, denumirea de “crinul de iarna”. In clasa lor denumirea specifica este de Lycoris squamigera. Amaryllis belladonna se inmulteste prin separarea bulbilor si chiar divizarea celor mari, la perioade de 3-4 ani, odata cu transplantarea.

Planta erbacee, vivace, originara din sudul Africii, este decorativa chiar atunci cand nu are flori, prin frunzele ei lungi care formeaza o rozeta deasa. Genul cuprinde specii si variatii cu inaltimi cuprinse intre 0,3 si 1,5 m, radacini tuberoase (grase, carnoase) si frunze atat persistente cat si caduce. Sunt cunoscute cca 10 soiuri. Florile, foarte asemanatoare cu cele de crin (tubulare), de culoare bleu-purpuriu sau alba apar deasupra frunzelor, adunate in umbrela in varful unor tulpini viguroase. Inflorirea are lor in a doua jumatate a verii si dureaza pana toamna tarziu. Specii mai des intalnite: Agapanthus Africanus, cunoscuta sub numele de crinul african. Are frunze lungi de cca 12-15 cm si late de 1 cm, drepte, verzi, pieloase. Florile albastre, violet inchis, dispuse (20-40) in umbrele Soiurile horticole cele mai apreciate ale acestei specii sunt: Albidus, cu flori albe; ?Mooreanus?, cu flori de un albastru inchis situate in varful unei tulpini inalte de 0,6 m; ?Mooreanus Minor?, unsoi ceva mai mic decat cel anterior. Agapanthus campanulatus, cu flori albastre sub forma de clopotei. Infloreste vara. Agapanthus orientalis, specia cea mai des intalnita in cultura, robusta, cu o talie ce poate atinge cca 1,2 m inaltime, frunze persistente, carnoase, lungi de cca 70 cm, late de cca 5 cm si flori albe (cca 100), in umbrela. Agapanthus orientalis are si forme pitice, si anume: ?Rancho Dwarf?, cu tulpina de cca 60 cm si ?Peter Pan?, atingand cca 30 cm inaltime, cu flori albastre, foliajul in rozeta. Infloreste foarte bine la soare, dar suporta si semiunbra. In spatiile inchise, cand razele soarelui sunt prea puternice este necesara o usoara umbrire.


Vara, plantele vor fi udate mai des, cu care ocazie le vom administra si ingrasamintele necesare (din aprilie pana la inceputul lui august). Iarna se va uda moderat. Prefera solurile argilo-nisipoasa bogate sau un amestec de pamant de telina cu pamant de rasadnita si nisip. Agapanthus se inmulteste prin diviziune si samanta. Momentul oportun pentru divizare este cand frunzele au crescut exagerat. Dupa ce planta a fost scoasa din pamant si s-a operat despartirea, frunzele se taie la jumatate, apoi se replanteaza. Pentru speciile cu frunzele persistente operatiunea de separare se face atat primavara cat si toamna, pe cand la cele caduce numai toamna. Inmultirea prin seminte se realizeaza insamantantu-se primavara.plantele, astfel inmultite, infloresc de-abia dupa 2 ani. Se folosesc la decorarea apartamentelor, balcoanelor si peluzelor. Sunt de un efect deosebit in containere, mai ales cand sunt mai multe plante impreuna. Se folosesc si ca flori taiate, in buchete, in amestec cu alte flori.

Plantele Achimenes ajung la o inalte de 20-60 cm, cu un ciclu vegetativ bine delimitat: repaus si vegetatie. Au rizomi delicati, subtiri, asemanatori unor bulbi in forma de con, din care cresc tulpini subtiri, imbracate cu frunze incretite si paroase, de un colorit verde intens, dispuse in mod opus. In axila frunzelor se formeaza bobocii florali, singuri sau perechi. Au florile divers colorate: roz, albastru, purpuriu, violet, stacojiu, avand corola palniata cu limbul inegal cu 5 lobi, iar fructul este o capsula cu doua loji. Acestor plante nu le place soarele puternic, dar au nevoie de lumina abundenta, deoarece tarile de unde vin, Brazilia, Mexic, Guatemela, dispun de o lumina intensa.
Cele mai frumoase specii sunt: Achimenes pulchella Hitche., cu flori rosii, numeroase de 1-1,5 cm diametru; Achimenes gloxiniglora, cu flori mari, odorante, avand o mare varietate de culori; Achimenes grandiflora, cu flori foarte mari, violet purpuriu. Aceasta specie si cu Achimenes longiflora au dat nastere la soiuri numeroase si frumoase. Rizomii pot fi porniti in vegetatie incepand cu luna ianuarie pana in aprilie, in functie de zona unde se cultiva; lunile mai tarzii sunt preferate pentru zonele mai reci.


Se planteaza la circa 2 cm adancime, intr-in amestec de turba si nisip, intr-un loc umbrit, cand temperatura este in jur de 15 grade. Substratul se va mentine proaspat pana ce planta incepe sa creasca, apoi se da apa mai multa si lumina, fara a fi expuse direct la soare. Cand plantutele au 6-7 cm inaltime, se pot transplanta cca 12 bucati la ghivece de 16-18 cm diametru, intr-un amestec format in parti egale din turba, nisip sau perlit si pamant de frunze. Dupa aparitia mugurilor florali se fertilizeaza o data pe luna si se vor muta intr-un loc adapostit de vant unde vor inflori si tine toata vara. In zonele cu ierni aspre, cultura se face in sere, rizomii se pun in vegetatie in ghivece de 7 cm diametru bogat si aerisit. La temperatura de 18-20 grade vor aparea mici lastari, pe care ii vom ferii de razele puternice ale soarelui, voi accentua udatul si le vom administra ingrasaminte diluate de-abia cand frunzele vor fi bine dezvoltate.
Orice portiune de frunza, tulpina sau rizom de Achimenes se va inradacina usor in conditii favorabile, dand nastere la noi plante. Cand infloritul s-a sfarsit si planta prezinta semne de oboseala, udatul se va reduce. Rizomii, trecand in perioada de repaus, toamna se vor depozita intr-un loc racoros si uscat pana primavara, cand ii vom repune in vegetatie, fara sa aiba nevoie de vreo ingrijire speciala. Achimenesul se foloseste in ghivece, cosuri agatatoare sau ghivece ingropate in straturi semiunbrite. Inflorirea persista o perioada destul de lunga.