Denumire stiintifica: Liriodendron tulipifera
Denumirea face referire la frunzele in forma de lira si florile asemanatoare lalelelor.
Denumiri comune: Copacul cu lalele, Tulipanul
Familie: Magnoliaceae
Origine: zonele impadurite din Estul Americii de Nord
Aspect si prezentare: Este poate unul din cei mai deosebiti arbori, in ce priveste dimensiunile pe care le poate atinge la maturitate, aspectul si culoarea florilor si a frunzelor. Foarte rezistent la conditiile de mediu, are o crestere rapida si continua. In regiunile de origine, unele exemplare pot ajunge si la 200 sau chiar 300 de ani, cand pot atinge 30 m inaltime si peste un metru in diametru.
Ceea ce impresioneaza foarte mult la acest arbore, este aspectul florilor, de cca 4-5 cm, ce seamana foarte bine cu niste lalele. Acestea pot fi complet galbene sau pot avea nuante de galben-verzui cu o dunga de un portocaliu intens, ce strabate ca o centura toate petalele. Frunzele au forma de lira si culoare verde intens.
Conditii de ingrijire/cultivare: S-a adaptat de-a lungul timpului la zone cu conditii de clima relativ diverse, suportand pe tot arealul, in care creste in mod spontan, si frig extrem, dar si caldura excesiva.
Se dezvolta bine intr-o locatie bine luminata, dar fara soare direct. Exemplarele foarte tinere, care nu au inflorit, au nevoie in primii cativa ani de lumina difuza. O usoara umbra a arborilor mai inalti, care sa filtreze razele arzatoare ale soarelui, il va proteja de arsuri pe frunze.
Arborii maturi tolereaza usor si soarele puternic, cu conditia ca temperatura sa nu depaseasca 30 de grade Celsius. In privinta rezistentei la frig, si aici e vorba de o gama variata de temperaturi, limita minima suportata de Liriodendron tulipiferum situandu-se la cca 8 grade Celsius.


Cel mai potrivit substrat este cel fertil, dar se adapteaza bine si in cele usor lutoase sau nisipoase. Se intalneste cel mai adesea pea marginea cursurilor de apa, sau in apropierea acestora (unde se si aclimatizeaza usor), intrucat pe masura ce creste, devine foarte setos.
Ploile dese, ii asigura in zonele de origine, necesarul de apa pe perioada calda. O conditie esentiala a pamantului in care este cultivat este drenajul, care trebuie sa fie foarte bun, astfel incat sa nu retina surplusul de apa.
Pamantul nu trebuie sa aiba un pH mai mare de 7, excesul de calcar si calciu afectand cresterea si dezvoltarea arborelui.
Nu necesita fertilizare, un substrat bogat si fertile, ii asigura toate elementele nutritive necesare.
Inflorirea are loc in perioada aprilie – iunie, florile rezistand intre 3 si 6 saptamani, functie de varsta, dimensiunile arborelui si mai ales de conditiile de mediu. Interesant este faptul ca acesti arbori nu infloresc in primii ani de cultura. Pot trece pana la 15 ani inainte ca primele flori sa apara pe ramuri, dar dupa aceea va continua sa infloreasca in mod constant cca 200 de ani.
Inmultirea se realizeaza prin seminte. Acestea sunt foarte rezistente, in mediu natural, putand ramane in stratul superficial al solului chiar 3-4 ani, pana sa incolteasca. Ele pot sa germineze imediat ce ajung in sol, scotand primele frunze in mai putin de o luna sau pot astepta ani buni, pana ce conditiile devin propice acestei operatiuni.
Trucuri si sfaturi speciale: In zonele calduroase, cu soare puternic, semintele se coc si ajung sa se imprastie chiar de la sfarsitul lunii august, pe cand in regiunile ceva mai reci, acestea se coc abia in septembrie sau octombrie. Desi un arbore matur poate produce zeci de mii de seminte, rata de germinare este de doar 5 pana la max 20 %.
In tara noastra se gasesc foarte putine exemplare de Liriodendron tulipiferum. Trei astfel de arbori se mai afla in satul hunedorean Paclisa, in curtea castelului baronului Poganny, construit de familia acestuia, in secolul IX.
In parcul de la Florica din judetul Arges, in care este situata Vila Bratienilor, diversitatea dendrologica este subliniata si de prezenta unor specii rare, precum Ginkgo biloba, tisa (Taxus baccata), Gymnocladus dioicus, chiparosul de balta (Taxodium distichum), de asemenea, Rhus typhyna, Maclura, Castanea sativa etc, alaturi de Liriodendron tulipifera.

Provenind din America de Nord si Asia de Est, aceasta varietate de conifere este interesanta pentru orice gradina, o optiune care va aduce mult verdeata in orice parte a anului. Tuia face parte din familia Cupressaceae, se cultiva pe arii extinse, existand varietati ce difera prin culoarea frunzelor si forma coroanei. Creste foarte repede si este util mai ales ca “bariera” impotriva vantului, protejand foarte bine locuintele.
Usor de recunoscut datorita formei specifice, frunzele sunt asezate pe perechi si cresc sub forma de evantai. Se adapteaza diverselor tipuri de sol si climat cu surprinzatoare usurinta, dar ideale sunt verile racoroase si sol umed si putin acid. Au nevoie totusi de cat mai mult soare pentru a creste repede, iar unele varietati ornamentale, de talie mica, pot fi folosite pentru delimitarea gradinii sau ca garduri vii.

Arbust mereu verde, intalnit in regiunile temperate ale emisferei nordice, dar si in regiuni mai calde, fiind o solutie foarte inspirata pentru orice gradina. Tisaface parte din familia Taxaceae, exemplarele avand o inaltime medie, fiind relativ usor de ingrijit si rezistand destul de bine la diferite conditii de mediu.


Arbustii de tisa sunt folositi mai ales pentru garduri vii. In trecut erau folositi in Anglia medievala pentru arcurile lungi, lemnul dovedindu-se surprinzator de rezistent si elastic. Din coaja arbustului se extrage o substanta folosita pentru producerea medicamentului Taxol, eficient in tratarea cancerului.
Infloresc primavara. Arbusti cu frunze de un verde inchis spre verde oliv, scurte, ascutite si fructe rosii care apar la sfarsitul verii. Tisa creste cel mai bine intr-o regiune racoroasa, cu sol umed, avand nevoie si de putin soare. Rezista foarte bine la inghet si poluare, dar si la temperaturi ridicate, foarte utili pentru decoratiuni si pentru a delimita un gard viu, usor de inmultit si de plantat.

Denumire stiintifica: Symphoricarpus albus
Denumiri comune: Hurmuz, Carmaz, Boabe de zapada
Familie: Caprifoliaceae
Origine: zone temperate din America de Nord si America Centrala
Aspect si prezentare: Arbust ornamental, Symphoricatus albus cucereste prin aspectul general si prin fructele sale mici si rotunde, de culoare alba, foarte contrastante pe frunzisul verde inchis.
Este adesea intalnit in componenta gardurilor de imprejmuire a gradinilor din mediul urban. In zonele cu clima temperata si cu ierni blande, Symphoricatus albus poate fi considerat un arbust persistent, intrucat isi pastreaza frunzisul chiar si in anotimpul rece.
Conditii de ingrijire/cultivare
Are nevoie de luminaintensa pentru a dezvolta coroana bogata, frunzis dens si pentru a inflori. Iubeste spatiile deschise si suporta bine soarele direct al amiezilor de vara.
Caldura il ajuta sa creasca rapid si contribuie la calitatea infloririi. In zonele cu temperaturi reduse, inflorirea este sporadica si mult redusa. O temperatura ideala de cultivare a acestui arbust ar trebui sa se situeze intre 12 si 24 grade Celsius, dar nu pateste nimic daca acestea ajung pana la 30 grade Celsius. Iarna tolereaza chiar si -10 sau chiar -15 grade, dar trebuie protejat de curenti sau vanturi puternice.
Are nevoie de udari abundente doar in timpul anotimpului calduros, in restul anului multumindu-se cu ceva mai putina apa, permitandu-i-se solului sa se usuce intre udari.


Nu emite pretentii in privinta umiditatii atmosferice, tolerand usor chiar si aerul uscat din zonele urbane de campie.
Substrat de cultura poate fi orice pamant obisnuit de gradina, cu pH neutru sau usor acid, dar accepta si soluri mai sarace, chiar usor argiloase. Acesta este unul din motivele pentru care este des utilizat in zonele de imprejmuire a spatiilor verzi din orase, unde solurile nu exceleaza in ingrasaminte sau nutrienti.
Faptul ca nu necesita fertilizare este un alt plus in alegerea acestei specii, fie ca arbust solitar ori in grup, pentru decorarea gradinilor.
Inflorirea este putin vizibila si are loc cam pe la mijlocul verii, incepand cu luna iulie. Mici floricele rozalii, ca niste lacramioare, apar din loc in loc, catre varful tulpinilor, in ciorchini de 3-4 cm. In decurs de cateva saptamani acestea lasa in urma fructe mici albe, ca niste bobite de ceara, foarte aspectuoase, pe fondul verde al frunzelor. Trebuie specificat ca bobitele sunt toxice pentru om.
Se inmulteste prin butasirea lastarilor si prin seminte. Cea mai la indemana metoda de propagare ramane,totusi, cea a butasirii. Pentru aceasta se aleg varfuri de lastari semilemnificati, care sa contina minim 3-4 noduri si se planteaza in substrat usor, la caldura si umiditate constante.
Trucuri si sfaturi speciale: Tundeti tufele primavara inainte de infrunzire. Le veti oferi astfel un port compact si le veti ajuta sa se indeseasca. Nu necesita protectie deosebita pe perioada iernii, dar nu le plantati in locatii maturate de vanturi puternice.
Indienii din America foloseau lemnul acestui arbust pentru realizarea pipelor folosite la ceremonii.
Alte specii si varietati: S. occidentalis, S. mollis, Smicrophyllus, S. mexicanus, S. orbiculatus (fructe purpurii), S. orephilus, S. rotundifolius, S. sinensis.

Una dintre cele cunoscute specii de conifere mari, pinul are peste 110 varietati, intalnite mai ales in emisfera nordica, reusind sa se adapteze atat in conditii de clima foarte rece si umeda, cat si in zonele mult mai calduroase.
De dimensiuni impresionante, foarte rezistenti, cu frunzisul bogat, usor de recunoscut datorita formei de ace lungi.
In functie de varietate, frunzele in forma de ace, cu aroma intensa si specifica, pot avea pana la 45 de centimetri lungime, fiind grupate cate 2 – 5.


Coaja arborelui este groasa, adesea crapata, inchisa la culoare. Duritatea lemnului de pin variaza foarte mult in functie de varietate si climat.
Este indicat pentru gradinile mari, asigurand atat un plus de frumusete si echilibru, cat si protectia impotriva soarelui foarte puternic si vantului. Are nevoie de mult spatiu, mai ales varietatile cu frunzis bogat, un sol relativ uscat si soare mediu. Pamantul trebuie udat des pana cand pinul prinde radacini puternice.

Familie: Magnoliaceae
Aspect: arbust cu coroana rotunda
Expunere:plin soare, partial umbra
Sol:umed, usor drenabil

Ingrijire si cultivare magnoliei

Ingrijirea magnoliei este realtiv simpla. Odata ce pomul a prins radacini in locul in care a fost plantat, nu mai are nevoie decat de ingrijiri minime. Una din cheile succesului cand vine vorba de magnolie, este sa lasati pomul sa creasca la maxim, chiar daca acest lucru inseamna ca va face multa umbra in jurul lui. Magnoliei nu ii place sa fie transplantata si nici deranjata, de aceea este bine sa lasati o zona de cel mult 6 metri in jurul ei (in cazul speciilor care ating dimensiuni foarte mari).

Cumpararea magnoliei

Arbustii care se gasesc de vanzare in magazine sunt de obicei in varsta de 2 ani sau chiar mai mult, cu radacinile infasurate in pamant cu talas si apoi in folie de plastic. Daca arbustul e mai batran, atunci pe ramuri se pot observa muguri, semn ca magnolia va inflori chiar in acelasi an. Daca radacinile sunt “invelite” in pamant, atunci ele se vor prinde mult mai repede si nu se vor usca. NU cumparati arbusti ai caror radacini sunt libere.

Plantare magnoliei

Cel mai bun moment de plantarea a magnoliei este primavara devreme, inainte ca primele frunze sa apara. Locul ales trebuie sa fie destul de mare, un cerc cu diametrul de 3,6 m.
Magnolia se dezvolta cel mai bine in plin soare, dar infloreste fara nici o problema si daca se afla la umbra partiala data de copacii din jur; totusi, magnoliile care sunt plantate in umbra au ramificatii putine si firave si flori putine. Locul in care urmeaza sa plantati magnolia trebuie sa fie protejat de vant.
Pamantul trebuie sa fie usor drenabil, lutos, dar bogat in materii organice, compost sau ingrasamant de frunze. Plantarea magnoliei se face numai cand arbustul este in stadiul de repaus pentru a reduce riscul de a se ofili.
Dupa ce ati ales locul potrivit, sapati o groapa in care sa asezati arbustul. Aceasta trebuie sa fie destul de mare incat ghemul de radacini sa stea lejer. In ceea ce priveste adancimea, este recomandabil (acelasi lucru se aplica oricarui pom) sa nu “ingropati” arbustul, ci sa il asezati la o adancime egala cu cea care este indicata pe tulpina, adica cea la care a fost plantat in sera. Magnolia este un arbust cu radacini care isi aduna substantele hranitoare din stratul de pamant de la suprafata, asa ca plantarea prea adanca nu o va face o planta prea fericita.
Dupa ce asezati copacul, inlaturati sarma sau folia de plastic din jurul radacinilor. Umpleti groapa cu turba, balegar descompus sau ingrasamant de frunze. Tasati bine acest amestec de pamant in jurul radacinii si formati un sant in jurul tulpinii, in care sa turnati apa. Arbustii nou plantati trebuie legati de un bat, care se va inlatura dupa 1 an. Dupa plantare udati bine. De asemenea, o substanta fertilizatoare echilibrata va da magnoliei un incaput bun. Nu uitati ca irigarea corespunzatoare in primul sezon de dezvoltarea este foarte importanta.
Evitati sa deranjati radacinile magnoliei atunci cand sapati sau ingrijiti plantele din jurul ei, pentru ca acest lucru poate stopa procesul de crestere al arbustului si uneori poate fi fatal.

Acoperirea cu paie a magnoliei

Dupa plantarea magnoliei, acoperiti pamantul de sub ramuri cu talas, bucati maruntite de scoarta de copac, frunze uscate si/sau ace de pin. Stratul trebuie sa fie cam de 8 cm si trebuie inlocuit periodic.
Acest strat protector ajuta la mentinerea umiditatii la suprafata pamantului, zona in care radacinile magnoliei sunt active. De asemenea, nu lasa sa creasca buruieni si, pe masura ce se descompune, elibereaza in sol substante nutritive.
Aveti grija daca udati zona dun jurul magnoliei cu furtunul sau folositi alte unelte de gradinarit, pentru ca puteti rani radacinile.

Udarea magnoliei

In general, apa provenita de la ploi este suficienta pentru arbustii care au si stratul protector de care am vorbit mai sus. In zonele mai uscate, unde ploua rar, radacinile trebuie udate saptamanal, dar cu mare grija, ca sa nu le innecati, in cazul in care pamantul nu este usor drenabil.

Fertilizarea magnoliei

Daca magnolia a fost plantata in pamant rezonabil de fertil, a carui calitate este din cand in cand imbunatatita cu materii organice, atunci arbustul are rareori nevoie sa fie tratat cu substante fertilizatoare.

Taierea arbustului de magnolie

Nu este o operatie necesara, desi se poate realiza pentru a reduce dimensiunea coroanei. In urma taierilor se inlatura lemnul pe care apar florile, astfel ca acel sezon va fi oarecum compromis. Cel mai bun moment pentru taierea magnoliei este la sfarsitul primaverii, dupa ce a inflorit, pentru ca ranile provocate la taiere sa aiba timp sa se vindece in perioada de vegetatie.

Inmultire magnoliei

Magnolia se inmulteste in doua moduri: prin seminte sau prin tesut vegetal, adica butasi sau lastari noi.
Prin inmultirea prin tesut vegetal se obtine o noua planta identica din punct de vedere genetic cu planta-mama. In acest caz, noua planta poarta mai departe acelasi nume ca originalul din care s-a obtinut scionul (materialul folosit pentru inmultire).
Inmultirea prin seminte este mai des folosita de cultivatori, pentru ca prin aceasta metoda se dezvolta nou hibrizi, unii din care pot fi imbunatatiri ale unor soiuri realizate prin “clonare” (inmultire pe cale vegetativa), in semsul ca ar avea caracteristici noi.

Boli si daunatori la magnolie

Magnolia sufera rareori de pe urma atacului insectelor sau bolilor. Exista, totusi, un mic numar de boli care apar la magnolie si care vor fi enumerate mai jos.
Cancerul european – nu este fatal pentru magnolie, dar desfigureaza arbustul. Lemnul atins se taie si se arde.
Ofilirea – inghetul poate duce la ofilirea partilor de la varf a ramurilor. Cresterile care au loc la sfarsitul sezonului sunt mai ales sensibile. Ramurile uscate se taie pana la lemnul sanatos.
Uscarea trunchiului – ciuperca care cauzeaza aceasta boala patrunde in trunchiul magnoliei prin diferitele rani de pe suprafata acestuia (de exemplu, taieturi, parti lovite, etc.). Daca arbustii atacati au mai multe tulpini, taiati-le pe cele bolnave si lasati-le pe cele tinere si sanatoase sa le ia locul. Oricum, partile putrezite din trunchi trebuie inlaturate. Taietura trebuie indreptata in afara, pentru ca apa de ploaie sa se poata scurge.
Boala alba – apare uneori pe frunzele magnoliei, dar numai la unele varietati. Frunzele infectate par pudrate, acoperite de un strat fin de praf, albicios, asemanator bumbacului.
Puricii frunzelor – insectele adulte sunt de culoare maroniu-inchis, de 8 mm lungime. De obicei traiesc in colonii, pe ramurile tinere, in apropierea solului. Ouale eclozeaza i august – septembrie, iar puii sunt de culoare maro-deschis. Ierneaza in scoarta magnoliei. Puricii sug seva din frunze, lasand in urma lor un lichid lipicios; la scurt timp pe frunze apare un mucegai gri sau negricios care cuprinde intreaga frunza.
Gandacii japonezi – magnolia grandiflora si alte specii care infloresc vara atrag in general acesti gandaci. Adultii au culori stralucitoare, verde-metalic si aripi de culoarea cuprului. Au in jur de 1,3 cm lungime, ataca magnolia in iunie – iulie si se hranesc cu petale si stamine. Marginile petalelor devin franjurate, iar florile capata o culoare maronie si se curbeaza.

Denumire stiintifica: Murraya paniculata (Murraya exotica, Chalcas paniculata sau Chalcas exotica)
Planta denumita dupa numele botanistului englez John Andrew Murray
Denumiri comune: Jasminul portocal (sau Iasomia portocal), Lemnul de satin, Falsul portocal
Familie: Rutaceae
Origine: India, zona tropicala a Asiei
Aspect si prezentare: Arbust de origine tropicala, cultivat in tara noastra ca planta de interior sau de veranda, poate atinge in timp o inaltime de cca 2 m, formand adesea port de tufa ampla.
Frunzele verzi si lucioase, de 7-10 cm lungime, compus-penate, alcatuite din foliole oval-alungite, sunt persistente si imbraca ramurile plantei de primavara pana toamna tarziu, arcuindu-le elegant.
Florile albe si cerate, grupate in inflorescente mici, delicate, ce raspandesc un parfum placut, sunt persistente, inflorind esalonat, chiar si pe plante foarte tinere.
Conditii de cultivare: Intrucat provine din zona tropicala, este dificil de aclimatizat la conditiile noastre de mediu, nefiind cultivat ca planta de exterior decat pe perioada calda.
Pentru a putea creste si inflori, Murraya necesita lumina intensa, ferindu-se vara de razele arzatoare ale soarelui. Si in timpul iernii, pozitionarea plantei in apropierea unei ferestre bine luminate, reprezinta o conditiie esentiala in cultivarea cu succes a acesteia.


Temperatura medie la care se poate expune, se situeaza intre 17 si 24 de grade Celsius. Nu rezista la frigul iernii, asa ca va trebui sa o protejati de temperaturile scazute. Vara, poate tolera si 26 -28 de grade, cu conditia sa-i stropiti frunzele cu apa, dimineata si seara, inainte de aparitia soarelui sau dupa apus, astfel incat stropii de apa ramasi pe frunze sa nu produca arsuri.
Udarea se va face abundent in perioada calda, la interval de 3 sau chiar 2 zile atunci cand temperatura depaseste 24 de grade. Iarna, cantitatea de apa se va reduce considerabil, tinandu-se cont si de caldura mediului ambiant. Indiferent de sezon, se va avea grija ca pamantul sa nu fie lasat sa se usuce prea mult intre doua udari, evitandu-se totusi excesul de apa la nivelul radacinilor.
Planta emite pretentii in privinta umiditatii atmosferice.
Aerul uscat din locuintele noastre nu este pe placul plantei, aceasta reactionand prin brunificarea si pierderea rapida a frunzisului. Pentru contracararea acestui neajuns, asezati ghiveciul pe un strat de pietris umed si stropiti frunzele zilnic, mai ales in perioada verii, folosind apa la temperatura camerei si un pulverizator cu duza fina.
Substratul de cultivare trebuie sa contina un pamant bogat vegetal, turba si nisip pentru drenaj.
Din aprilie pana in septembrie, ajutati planta cu un ingrasamant lichid pentru plante cu flori, cu aplicare bilunara la nivelul solului.
Inflorirea se desfasoara in mod prelungit, pe parcursul a catorva luni, florile deschizandu-se esalonat incepand din aprilie. La sfarsitul verii, acestea lasa loc unor fructe mici, verzi si rotunde, ce pe parcursul coacerii, capata culoarea rosie.
Inmultirea este facila in cazul utilizarii semintelor. Semanate in interior, in ladite sau direct in ghivece de dimensiuni reduse, acestea germineaza usor, dand nastere la plantute mici, ce infloresc relativ repede. Propagarea prin butasi de lastari terminali, semilemnificati, este un pic mai greoaie, necesitand asigurarea unor conditii de minisera.
Trucuri si sfaturi speciale: Mentineti portul redus al arbustului si ajutati-l sa ramifice, prin taieri de corectare a coroanei si prin ciupirea varfurilor dupa fiecare 2 perechi de frunze. Operatiunea de ciupire se poate face pe tot parcursul anului.
Iarna protejati-o de frig si de aerul uscat, pulverizandu-i frunzele cu apa. Tineti ghiveciul la lumina, reduceti udarea, si stopati aplicarea ingrasamintelor.

Ilex, arbust decorativ din familia Aquifoliaceae, are peste 400 de varietati, fiind o planta ce creste repede si ramane verde tot timpul anului, fiind foarte potrivita pentru decoratiuni. Exista si varietati de ilex tufe, plante cataratoare etc. Pot fi intalnite in numeroase regiuni geografice, mai ales in zone temperate si subtropicale, iar unele varietati sunt intalnite si in zonele tropicale.


In special Ilex aquifolium, o varietate de un verde intens, este folosit pentru decoratiunile florale, mai ales de sarbatori, de Craciun, frunzele verzi si fructele rosii infrumusetand orice buchet. Unele varietati de ilex sunt cultivate pentru lemnul de calitate, potrivit pentru instrumente muzicale diverse.
Usor de recunoscut datorita frunzelor de un verde foarte inchis, cu lobi ascutiti, in timp ce alte varietati au frunzele rotunde sau usor ascutite. Florile mici si albe apar in perioada de primavara sau la inceputul verii, iar adesea sunt greu de vazut, in timp ce fructele la fel de mici pot fi albe, galbene, portocalii, rosii. Sunt plante rezistente si relativ usor adaptabile in orice climat, prefera zonele putine umbrite, solul relativ uscat si aer putin umed. Se inmultesc relativ usor si rezista surprinzator de bine.